Considerat de multi drept ultimul mare om de stat care a servit ca prim-ministru al Marii Britanii, Harold Macmillan a urmat calea traditionala – dar acum abandonata – conservatoare catre putere a „Eton, Oxford si Gardienilor”.
Barbatul care a devenit cunoscut cu afectiune sub numele de „SuperMac” a transformat economia Marii Britanii in anii 1950 si, odata cu ea, standardele de trai ale multor muncitori, spunandu-le: „Nu ati avut niciodata asa de bine”. L-au crezut si i-au readus la putere guvernul conservator la alegerile generale din 1959, cu o mare majoritate.
Un om de neclintit, patruns in valori de moda veche, a devenit un prieten apropiat atat al presedintelui John F. Kennedy, cat si al sotiei sale, Jackie, care a continuat sa-i scrie scrisori lungi lui Macmillan pana la moartea sa, in 1986, la varsta de 92 de ani.
Imbogatit de afacerea familiei – editura Macmillan – a fost educat la Eton, cea mai scumpa scoala din Marea Britanie, apoi a urcat la Balliol College, Oxford, pana la izbucnirea primului razboi mondial in 1914.
Slujind cu Garzile Grenadier, a fost ranit de trei ori, cel mai grav in septembrie 1916, cand a fost impuscat in timpul bataliei de la Somme. Prefacandu-se ca a murit cand soldatii germani au trecut pe acolo, el a ramas ranit intr-o „gauri de vulpe” timp de zece ore, mangaindu-se in cea mai mare parte a timpului citind pe dramaturgul clasic Eschil in limba greaca originala.
Ranile i-au provocat durere si sa mearga cu o usoara schiopatare pentru tot restul vietii. Macmillan, considerandu-se atat un „roman” cat si un „spadasin”, mai tarziu avea sa dispretuiasca unii politicieni care nu facusera niciodata serviciul militar.
In anii 1930, in calitate de membru al Parlamentului pentru Stockton, in nordul defavorizat al Angliei, a vazut mizeria si saracia pe care le provoca somajul in masa si era hotarat sa gaseasca solutii. Si cand in 1958, in calitate de prim-ministru, a facut presiuni atat pentru ocuparea deplina a fortei de munca, cat si pentru stabilitatea preturilor, intreaga sa echipa disidenta a Trezoreriei si-a dat demisia.
Macmillan a descris actiunea ca fiind „o mica dificultate locala” si a adaugat: „Cand mi se spune ca inflatia poate fi vindecata sau oprita doar prin revenirea la somaj substantial sau chiar masiv, resping asta cu totul”.
Academicul politic Vernon Bogdanor a spus despre el: „Mai imaginativ si mai lungitor decat cea mai mare parte a generatiei sale, Macmillan a reprezentat cele mai bune lucruri in viata politica britanica – decenta si toleranta, antipatia fata de puritanism si cant.
„El a ajutat la crearea unei societati care a oferit, marii majoritati britanicilor, o viata mai fericita si mai sigura decat au cunoscut-o vreodata.”
Respectul sau pentru oamenii care lucreaza a fost exprimat ani mai tarziu, cand a comentat despre modul in care Margaret Thatcher a gestionat disputa amara privind exploatarea carbunelui si despre descrierea ei despre mineri care lovesc ca fiind „inamicul din interior”.
El a spus: „Imi frange inima sa vad ce se intampla astazi in tara noastra. Aceasta lovitura teribila, a celor mai buni oameni din lume, care au invins armatele lui Kaiser si ale lui Hitler si nu au cedat niciodata. Este inutila si nu ne putem permite asa ceva.”
In 1985, Macmillan, aflat la acel moment in Camera Lorzilor in calitate de Conte de Stockton, a lansat un alt atac asupra politicilor lui Margaret Thatcher – de data aceasta impotriva vanzarii catre companii private a activelor statului, cum ar fi gazul, otelul si caile ferate. A fost un atac care a devenit celebru ca protestul „vanzarea argintului familiei”.
El a spus: „Vanzarea de active este obisnuita cu persoanele fizice atunci cand se confrunta cu dificultati financiare. Mai intai, argintul georgian merge si apoi toata mobila draguta. Apoi, Canalettos pleaca.” S-a aventurat „sa puna la indoiala utilizarea acestor sume uriase ca si cum ar fi venituri”.
Potrivit ziarului Independent, pedeapsa lui pentru astfel de critici a fost sa-i fie indepartat sumar portretul de pe peretii numarului 10 din Downing Street.
Macmillan, care a condus tara din 1957 pana in 1963, a fost ultimul prim-ministru britanic nascut in timpul domniei reginei Victoria, ultimul care a servit in Primul Razboi Mondial, ultimul care a primit o nora ereditara – si ultimul care a purtat un mustata in timpul mandatului.
