Adesea , orice reprezentatie plastica , orice gest personalizator , nu poate fiinta decat daca e insotit de un ritual ( pseudo ) stimulator al memoriei privirii . Numai atunci- spunea R.Caillois obiectele ce compun spatiul expozitional dobandesc relief si sens , fara sa para a fi serializate.
Dincolo de ierarhii prestabilite , recenta iesire la rampa a plasticianului Daniel Craciun atesta neostentativ , principiul deja amintit . Iar acest lucru e posibil , tocmai fiindca pentru el , universul intreg nu e decat un alt zodiac , plin de semne obscure , ce-asteapta a fi dezlegate . Pe de alta parte , asa cum a fost gandita , in ciclicitatea ei , expozitia combina ingenios experimentalul ( fie el sonor , sau obiectual- fotografic ) cu acel simt parodic al realului (v. mai ales , valentele neorealiste ale video- proiectiei , acut demistificatoare ) . Din fericire, ea a reusit sa ocoleasca adierea unui anume reality show , din ce in ce mai prezent in imaginarul publicului . Ceea ce conteaza pentru autor nu e suita de imagini si intamplari dezvaluite , ci privirea directa , nefardata asupra lumii inconjuratoare ; cel ce patrunde in galerie simte inevitabil , prezenta unui ochi ordonator , capabil sa-i stabilizeze impresiile , sentimentele . Singurul nod gordian al recitalului craciunian e in ultima instanta , felul cum se realizeaza transferul de autenticitate ( de la creator , prin obiect/ imagine , la privitor ) ; la el privirea / performance-ul pune in miscare lumea , o vitalizeaza , extrage o forma / culoare din haos , modeleaza materia , fara emfaza , fara a avea senzatia vreunei poveri anume .
Si acest lucru se-ntampla fiindca Daniel Craciun nu joaca defel rolul indelung exersat al guvernatorului de senzatii , cum ar fi spus Andre Breton ; recompunand mozaicul starilor , al impresiilor , el il invita pe celalalt la reflectie , apeland la simtul lui interior , neviciat de clisee . Apropierea lucrurilor , experientelor, efervescenta , nu absolutizeaza nici o semnificatie , nici o alegere , ci ea adauga alte nuante in portretul unei stari niciodata ultime .Principiul autorului ar putea fi : cate semne / imagini , atatea lecturi interioare ( incluzand aici si variantele lor ameliorate : traivise ,rememorari ) . E vorba nu numai despre un artist si cortegiul lui de nelinisti , ci si despre un personaj ce-si controleaza imperturbabil , zestrea simbolurilor ( sprijinit deopotriva de happening-ul lirico-muzical imaginat de infatigabilul orchestrator , Ion Sora si menestrelii sai ) .
Traversand campul minat al platitudinilor Daniel Craciun incearca a interpreta de aproape un deceniu o partitura a diferentierii , a neinregimentarii intr-o legiune de inovatori . Idealul lui secret ar putea fi acela al experimentarii vulnerabilitatilor unui timp ( v. formula romanesca a lui Patrick Suskind ) , o operatie ce presupune insa , subtilitate si rafinament analitic . Contextualizat astfel , limbajul penduleaza intre antiteze ( teluric / celest , creatie / analiza ,fictiune / realitate s.a.m.d. ) fara a-si pierde insa individualitatea . Chiar acest lexic pare a-l fi protejat cel putin pana acum de riscul unor eventuale concesii ori contaminari atitudinale . In privinta explorarilor sale viitoare , portul spre care se indreapta artistul mai are rabdare sa-l astepte …
