Explozia actuala de violenta dintre palestinieni si statul Israel nu a provocat inca atat de multe victime cat conflictul devastator din 2014 din Gaza, dar in multe privinte este un episod mai sumbru si mai presimtitor. Confruntarea nu se limiteaza la bombardamentele aeriene si focul de rachete asupra Gaza si sudul Israelului, ci s-a raspandit pe strazile oraselor israeliene, in cartierele Ierusalimului si peste Cisiordania.

Ominos este alimentat de polarizarea aprofundata, unde vocile militantei de ambele parti sunt cele mai puternice, iar cei care solicita convietuirea sunt abia o soapta.

Pe peluza Casei Albe, pe 13 septembrie 1993, atunci prim-ministrul israelian Yitzhak Rabin statea alaturi de liderul OLP, Yasser Arafat si a declarat: ,,Noi, cei care am luptat impotriva ta, palestinienii, iti spunem astazi cu voce tare si clara, suficient de sange si lacrimi, suficient “.

US President Bill Clinton watches as Israeli Prime Minister Yitzhak Rabin, left, and PLO leader Yasser Arafat shake hands on September 13, 1993 at the White House after signing the Oslo Accords.

Presedintele SUA, Bill Clinton, il urmareste pe prim-ministrul israelian Yitzhak Rabin, la stanga, iar liderul OLP, Yasser Arafat, da mana pe 13 septembrie 1993 la Casa Alba dupa semnarea Acordurilor de la Oslo.

A fost cel mai aproape de cele doua parti de a rupe un ciclu de violenta care este acum vechi de un secol. Sfantul Graal al unei solutii in doua stari parea la indemana. Daca acel moment din 1993 a reprezentat semnul cel mai ridicat al dialogului, regiunea pare acum prinsa intr-un vartej de dusmanie – in timp ce comunitatea internationala se intoarce la apeluri de ,,retinere”, dar este lipsita de idei proaspete pentru a ataca radacinile conflictului .

Poate ca cea mai alarmanta caracteristica de aceasta data este ca orasele israeliene cu populatii arabe, precum Lod si Haifa, au fost aspirate in aceasta spirala. Arabii reprezinta aproximativ 20% din populatia Israelului.

Chiar si in 2014 si in timpul intifadelor palestiniene, pacea a avut loc in mare masura in aceste orase. Dar, in ultima saptamana, tinerii palestinieni si evrei au purtat batalii de strada, lacasuri de cult si case au fost incendiate, au fost impuse stingeri.

“Am pierdut complet controlul asupra orasului, iar strazile sunt martorii unui razboi civil intre arabi si evrei”, a declarat primarul Lod Yair Revivo miercuri trecut.

Discriminarea zilnica resimtita de multi arabi care traiesc in Israel este adunata de alte nemultumiri care fac parte din acest ultim spasm de conflict. A inceput cu incercarile nationalistilor evrei de a face evacuate familiile palestiniene din casele lor din cartierul Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est – si a fost alimentat de ciocnirile dintre politisti si palestinieni din jurul Haram al Sharif / Muntele Templului in timpul Ramadanului, intotdeauna un moment incendiar al an.

Intrati in Hamas – si in special nu in Autoritatea Palestiniana – stabilindu-se ca aparator al tuturor palestinienilor – cerand Israelului sa-si retraga fortele din moscheea Al Aqsa si seicul Jarrah sau sa plateasca un ,,pret greu”.

In anumite privinte, acest lucru se potriveste atat primului ministru israelian, Benjamin Netanyahu, cat si Hamas. Prin confruntare, ei isi intaresc bazele respective si scot voci de moderare. Hamas poate pretinde ca este adevaratul reprezentant al palestinienilor – la fel cum batranul presedinte al Autoritatii Palestiniene, Mahmoud Abbas, amana alegerile. Daca negocierile – promovate de comunitatea internationala – ar fi reluate, Hamas ar fi cel care pierde, deoarece modul sau de viata este rezistenta armata la statul evreu.

Emma Ashford, de la grupul de reflectie New American Engagement Initiative, sustine ca ,,anularea recenta a alegerilor palestiniene inseamna ca Hamas este disperat de o sansa de a se dovedi, de unde atacurile cu rachete si incercarea de a-si lega cauza mai strans de ceea ce se intampla in Est Ierusalim.”

La randul sau, Netanyahu depinde de ultra-nationalisti sa ramana in functie si a mutat cu succes termenii dezbaterii in timpul indelungatului sau mandat de prim-ministru. Acum doi ani, cel mai centrist rival al sau, Benny Gantz, a promis ca ,,va consolida blocurile de asezare si Golanul, de unde nu vom pleca niciodata. Valea Iordanului va fi granita noastra, dar nu vom lasa milioane de palestinieni care traiesc dincolo de gardul pune in pericol identitatea noastra ca stat evreu “. Aripa de stanga puternica a politicii israeliene pare acum lipsita de energie si idei.

Pervers, pentru unii analisti, Netanyahu are nevoie de Hamas. Alternativele sunt reluarea controlului asupra inchisorii deschise, care este Gaza, la un cost enorm – sau vazand chiar mai multe grupuri militante precum Jihadul Islamic sau grupurile salafiste inspirate de ISIS – castiga influenta in randul unei populatii tinere radicalizate de fiecare capitol al violentei.

Dincolo de oportunismul politic, cauza conflictului – ceea ce inseamna sa apartii – creste radacini tot mai profunde. In 2018, guvernul Netanyahu a adoptat o lege care consacra dreptul de autodeterminare nationala ca fiind ,,unic pentru poporul evreu” – nu toti cetatenii Israelului. A retrogradat araba de la o limba oficiala la una cu ,,statut special”.